Istoric

Castelul din Racoș (în lb. magh. Alsórákos, jud. Brașov) în literatura de specialitate referitoare la arhitectura nobiliară a Transilvaniei este amintit între rezidențele născute cu ocazia avântului de construcții ce s-a desprins în perioada regnării principilor transilvăneni Gábor Bethlen și György Rákóczi I și al II-lea(1613–1657). Ansamblul din Racoș este considerat un exemplu timpuriu din Transilvania al tipului de castel cu turnuri circulare la colțuri, răspândit și pe teritoriul Transilvaniei în cursul sec. al XVII-lea. Din exemplele mai reprezentative putem să enumerăm castelul din Gilău (Gyalu, jud. Cluj), cel din Bonțida (Bonchida, jud. Cluj), ridicat înainte de anul 1674 (posibil după exemplul oferit de cel din Gilău) sau castelul din Ineu (Borosjenő, jud. Arad), definitivat la jumătatea sec. XVII).

Castelul din Racoș se ridică în zona de mijloc al așezării, pe un plan patrulater, în colțuri cu turnuri circulare (izvoarele documentare din secolele anterioare caracterizează aceste construcții drept „bastioane”). În latura sudică sub un turn patrulater foarte înalt se deschide intrarea boltită în curtea interioară, care pe vremuri era înconjurată de aripi de clădiri, cu excepția laturii nordice, unde se ridica doar zidul cu coridorul de apărare și guri de tragere. În afara zidurilor de incintă castelul mai era împrejmuit și de un zwinger cu zidul mai scund, care la colțuri, în linia turnurilor a luat forma unor bastioane italienești de tip vechi (pentagonale) – oferind o protecție mai eficientă turnurilor și poartei. Din aripile de clădiri lipite zidurilor de incintă astăzi există doar aripa de vest și o parte al aripii de sud, aripa estică (cea mai reprezentativă) a fost demolată în 1918. Zwingerul cândva a înconjurat întreaga clădire, astăzi se mai păstrează doar în latura sudică, împreună cu structurile pentagonale, care au protejat turnurile de SV și SE, șanțul de apărare a fost umplut începând cu anul 1911. Zidul zwingerului este prevăzut cu guri de tragere mai înguste, zona de dinaintea poartei cu podul batant a putut fi apărată și cu arme de foc de calibru mai mare prin gurile de tragere de dimensiuni mai mari, deschise în laturile mai scurte al “bastioanelor italienești vechi”. Curtea exterioară în partea nordică a mai fost protejată și de două turnuri hexagonale, legate între ele de un zid din piatră – dintre turnuri cel din vest există și astăzi, ca parte al unei locuințe.

Deși aproape toate sintezele menționează castelul, în afară de planimetria caracteristică și de plafonul decorat cu stucaturi al „palatului”, ca compoziție și calitate considerat unicat în Transilvania (din păcate distrus în 1918), ansamblul încă nu a fost subiectul unei cercetări profunde de istoria artei. Rezultatele cercetărilor arheologice efectuate în anii 1990, în afară de analiza cahlelor găsite, încă nu au fost publicate. Prin scrierea noastră încercăm să prezintăm istoria construirii ansamblului mai ales cu sprijinul unor materiale arhivistice referitoare la castel și la proprietari, șipe baza observațiilor făcute la fața locului.

Pe baza unei inscripții lizibile pe fațada turnului de sudvest, publicată și de Balázs Orbán – „Soli deo gloria Extrui fecit ex fundamento Georgius Sükösd A. D. 1624. 9. maj.” – literatura de specialitate menționează ca data construirii castelului anul 1624. Despre antecedentele clădirii nu prea se vorbește, fiind menționat doar (după József Benkő și Balázs Orbán), că György Sükösd ar fi construit castelul din ruinele unei mănăstiri aflate în acest loc (existența acestuia deocamdată nu este dovedită nici de izvoare scrise, nici din punct de vedere arheologic).

Deoarece clădirea este în renovare de câteva decenii, zidurile acestuia în mare parte sunt netencuite, oferind posibilitatea de a face o analiză mai atentă a țesutului zidurilor.Pa partea inferioară a zidului sudic se prezintă o cezură în țesut, ceea ce înseamnă, că probabil partea cea mai veche al ansamblului a fost latura sudică al aripii estice (din păcate demolată în 1918). Am putut distinge în acest loc colțul conacului vechi, zidit din pietre mai mari, și au rămas și unele porțiuni din tencuiala fațadei vestice al acestuia, astăzi acoperită de aripa sudică al castelului. Primul inventar cunoscut al clădirii datează din anul 1636, aceasta în partea vestică al ansamblului de atunci descrie trei încăperi, caracterizate drept „casele cu grinzile [de tavan] putrezite” (elrothadt gerendájú házak). Ceea ce sugerează că aceste trei încăperi au fost „miezul” ansamblului de astăzi – colțul acestei clădiri (mic conac) este marcată de cezura observată în țesutul zidului sudic, amintită mai sus. În plus, o conscripție al iobagilor familiei Sükösd, databilă între 1594–1603, în legătură cu moșia din Racoș menționează: „Conacul tocmai. Araturile, fânețele aparținătoare sunt partea lui István Sükösd, cu locul unei mori și cu iazul” (Az Udvarhaz eppen. Ahoz ualo feoldek zena fwek az Swkeosd Istuan reze egy malom hellyel és touaual). Analiza cahlelor găsite cu ocazia cercetărilor arheologice prezintă și piese databile la sf. sec. XV (de ex. un exemplar cu reprezentarea Răstignirii). O serie de cahle au fost datate la sf. sec. XV–înc. sec. XVI, dintre care menționăm și unele decorate cu Legenda Sf. Gheorghe. În ceea ce privește proprietarii posesiunii Racoș(respectiv al clădirii de locuit/conacului de aici)dispunem de date arhivistice deja începând cu sf. sec. XV – conform acestora posesiunea în această perioadă era deja în mâinile familiei Sükösd, membrii acestora folosind denumirea „din Tirimia” (de Teremi – Nagyteremi, jud. Mureș).În lumina celor expuse mai înainte putem preciza că la sf. sec. XV–înc. sec. XVII în Racoș deja a existat o rezidență nobiliară/un conac, care la începutul secolului al XVII-lea a fost transformat într-un castel veritabil, cu turnuri circulare în colțuri.

Acest conac vechi la sf. sec. al XVI-lea a fost posedat de István Sükösd, mai târziu fiind moștenit de Miklós Sükösd. Legat de istoria posedării domeniului Racoș, foarte complicată în primele decenii a sec. al XVII-lea Imre Lukinich menționează (pe baza unei donații), că posesiunea din Racoș în anul 1613 a fost obținută de Farkas Bethlen și soția lui, Anna Kemény. Familia Sükösd a pierdut proprietatea probabil cu căderea îndizgrație a lui Miklós Sükösd sub principele Gábor Báthory. După moartea lui Gábor Báthory sentința a fost anulată de Gábor Bethlen, noul principe, și în acest fel Miklós Sükösd a redobândit posesiunile lui din Racoș și Hoghiz (Olthévíz, jud. Brașov). După moartea lui Miklós Sükösd, proprietatea din Racoș a fost moștenit de fratele lui mic, György Sükösd. Prin testamentul lui întocmit în data de 20 martie 1631 el a lăsat castelul din Racoș cu apartenențele sale lui Ferenc Bethlen și Boldizsár Wesselényi, ca aceștia să-l împarte între ei. După moartea lui însă (survenită deja în 1631), moșia din Racoș a rămas în poprietatea văduvei lui: Erzsébet Borsovai – după cum acest lucru este atestat de procesele verbale a două ascultări de martori din anul 1650, efectuate la cererea lui Ferenc Bethlen din Criș (Keresd, jud. Mureș). Din mărturiile martorilor ascultați reiese că la scurt timp după moartea lui György Sükösd (al cărui monument funerar a fost realizat la comanda văduveide meșterul pietrar Péter Diószegi din Cluj – astăzi păstrat în Muzeul Național de Istorie a Transilvaniei din Cluj), proprietatea din Racoș a fost ocupat pentru principe. Mărturiile martorilor sunt identice și în ceea ce privește proprietarul din anul 1650: este vorba despre Mihály Bethlen, tutorele orfanilor rămași după moartea lui Mihály Macskási. Ceea ce este în concordanță cu cele relatate de autobiografia lui János Kemény, ca și cum principele György Rákóczi I i-ar fi promis și i-ar fi donat posesiunea Racoș lui Ferenc Macskási, vicecăpitan al trupelor de curte (udvari alkapitány). Menționăm că o sursă arhivistică din 1647 menționeză că că „bastioanele” au fost prevăzute cu creneluri și merloane (a vár bástyáinak két oldala olasz fokos) – rămâne de văzut dacă este vorba despre un crenelaj decorativ sau cu rol de apărare. Existența crenelajului este atestat și de un inventar întocmit în anul 1765: „zid de piatră cu coronament dantelat” (csipkés tetjű kőfal).

Pe următorul proprietar al castelului îl cunoaștem în persoana diacului Péter Budai, perceptor de dări al principatului, specialist în chestiuni fiscale, cine a ajuns în proprietatea castelului în anul 1660, din donația principelui Ákos Barcsai. Péter Budai a posedat castelul până la moarte, și după decesul văduvei lui, Zsuzsanna Vas, toată posesiunea a trecut în proprietatea lui Sámuel Bethlen. Acest lucru s-a întâmplat din cauză că Péter Budai nu a avut urmași, și și-a lăsat averea fiului adoptiv (Sámuel Bethlen) – mai ales din cauză că nu a vrut ca proprietatea să ajungă în mâinile lui Mihály Teleki, atotputernicul politician din Transilvania principelui Mihály Apafi –după cum ne relatează întâmplarea cronicarul Mihály Cserei.

Conacul existent deja în secolul al XVI-lea a fost transformat într-un castel cu patru turnuri, înconjurat de șant în perioada când a fost posedat de György Sükösd. Inscripția din anul 1624 foarte probabil a marcat doar construirea turnului-bucătărie din SV, împreună cu „casa bucătarilor” (szakácsoknak való ház), aflată în imediata vecinătate a turnului. Din inventarul întocmit în anul 1636 reiese că turnurile din SV și NE au fost deja terminate, cele din NV și SE erau gata doar pe jumătate: în partea superioară a turnului din SE în perioada respectivă a fost descrisă o structură din șiruri duble de grinzi din lemn, umplută cu pământ. Turnurile nu aveau canaturi la intrări, cel din NV avea un acoperământ provizoriu, cu „paie așezată pe niște căpriori stricate” (szalmával fedték meg, valami rossz szarufákra). Cele trei încăperi al aripii estice (deocamdată doar cu parter) aveau tavanuri deteriorate, în partea sudică deja exista o clădire etajată, însă fără turn de poartă, accesul la nivelul superior se realiza printr-o scară prevăzută cu baluștri. Încăperile din etaj aveau „tavanuri pictate” (festékes mennyezetű), deasupra acestora a fost amenajat și „o casă de vară [filagorie] frumoasă, cu scara prevăzută de asemenea cu baluștri strunjiți” (egy szép nyári házat hasonló, esztergálva metszett orsójú folyosóval). Podeaua coridorului de apărare sprijinită pe console din lemn și acoperită cu șindrilă avea lipsuri, în partea estică chiar cu porțiuni neconstruite. În partea estică nici zidul de incintă nu era terminat în întregime, în unele porțiuni era închisă cu un fel de palisadă (două șiruri de grinzi din lemn cu umplutură din pământ). Se pare că aceste construcții de anvergură nu au fost terminate în viața lui György Sükösd, data de 1637, cioplită pe o grindă al unei încăperi din parterul aripii vestice deja se referă la renovările/construcțiile efectuate de vicecăpitanul de curte Ferenc Macskási.

Analizând mai departe țesutului zidului sudic al castelului (în partea estică, după zidul zwingerului supraînălțat în sec. XVIII), în parter am identificat două ferestre înzidite. Fereastra înzidită al încăperii aflate lângă poartă (în inventarul din 1765 caracterizată ca „Casa Clucerului”) păstrează și astăzi chenarul original cioplit din lemn, conservat în stare bună. Chenarul a fost confecționat foarte probabil în prima parte a sec. XVII, odată cu construcțiile efectuate de György Sükösd, când vechiul conac a fost înlărgit și fațada sudică al noului ansamblu a fost unificată. Înainte ca aceste ferestre să fie înzidite în întregime, a avut loc încă o schimbare de funcțiune: ferestrele au fost transformate în guri de tragere – deschiderea îngustă se poate vede și astăzi în cazul ferestrei „Casei Clucerului” – se pare că această transformare cu scop defensiv a fost una foarte rapidă, așa încât că cu ocazia înzidirii chenarul din lemn nu a mai fost scos din locul lui. Motivele acestei transformări urgente deocamdată nu ne sunt cunoscute, dar foarte probabil au legătură oarecum și cu inscripția notată de Balázs Orbán, care a existat pe fațada sudică al clădirii: „P. B. Anno Di 1669. 7 Jun.” – aceasta cu siguranță a comemorat unele lucrări de construcții finanțate de către Péter Budai. În afară de această inscripție nu știm aproape nimic de construcțiile lui, însă foarte probabil a avut un rol însemnat în transformarea clădirii într-o rezidență confortabilă și reprezentativă. Este posibil că aripa estică a fost etajată și înlărgită până la turnul de NE în această perioadă.

Posesiunea din Racoș a ajuns în proprietatea exclusivă a lui Sámuel Bethlen în anul 1694 (după moartea văduvei lui Péter Budai), cine imediat a început construcții de anvergură. După inventarul întocmit în anul 1636 cunoaștem o descriere mai detaliată al castelului din anul 1698, din care reiese că la timpul respectiv zwingerul din jurul castelului a fost terminat și că deja se lucra la zidul de apărare care lega cele două turnuri hexagonale în partea sudică a curții exterioare. Acest zid și turnurile hexagonale au fost descrise în mod detaliat în inventarul din anul 1765 și se văd și în ilustrația publicată de Balázs Orbán despre castel.

Turnul patrulater, care se înalță deasupra intrării sudice poartă în fațada sudică, deasupra intrării un bloc de piatră cu stema familiei Bethlen și o inscripție din 1700 – pe baza acesteia construirea turnului a fost datată în anul 1700, însă aceasta (cel puțin partea inferioară) în anul 1698 era deja în picioare: inventarul din acest an menționează aici un turn cu cel puțin trei niveluri, cu acoperișul învelit cu „șindrilă roșie și verde” (veres és zöld sendellyel), în care a mai fost plasat un ceas și un clopote(egy ütő óra és egy harang cum omnibus pertinentiis). Din acest inventar mai reiese că lucrările de construcții erau în curs: în partea exterioară a podului care duce spre intrare au fost inventariate „o piatră sculptată patrulateră și pietre din Herculian[andezit roșu] necioplite” (egy négyszegű faragott kő és hérmányi faragatlan kövek), de asemenea în „Casa Mare” din paretrul aripii sudice au fost reperate și „două mistrii din fier pentru zidari” (két kőmívesnek való vas kalán) – mărturie lângă meșterii activi la construirea/înlărgirea castelului. În „Casa Grânarului”(Gabonás Ház), de asemenea în parterul aripii estice, au mai fost trecute în inventar „pietre cioplite din Herculian, pentru chenare de uși și ferestre, 49 de bucăți” (faragott hermányi kövek, ablakoknak és ajtóknak elejibe, nr. 49).În pivnița sub turnul de SE au mai fost reperate „două coșuri, în care se află geamuri de cristal din Porumbac” (két kosár, melyekben porumbáki kristály iveg van), necesare la ferestre. Toate acestea dovedesc poftadeosebită de construire și decorare a lui Sámuel Bethlen.

Enumerarea încăperilor din clădire dovedește că în această perioadă (1698) aripa estică era gata în întregime, în etaj cu cele mai reprezentative spații (din păcate tocmai acestea au fost demolate în 1918). În acest tract au fost înșirate spațiile locative ale familiei: în turnul de SE „Casa Doamnei” (Asszony Háza), din care se deschidea „Casa Fetelor” (Leány Asszonyok Háza), din care era accesibilă și „Casa Contelui” (gróf ő Nagysága háza). Sala cea mai reprezentativă al clădirii era situată între „Casa Contelui” și „Casa de Oaspeți” (Vendégház): este vorba despre „Palatul mare cu Stucaturi” (Stukatúrás nagy Palota). Lângă tavanul decorat cu stucaturi ferestrele acestei săli erau prevăzute și cu ancadramente cioplite din piatră, intrarea de asemenea avea un chenar sculptat din piatră, și era accesibilă din coridorul care se desfășura înaintea aripii estice, în zona intrării decorat și cu un mic „turn acoperit cu șindrilă” (sendellyel fedett torony). Încăperile din turnuri erau folosite pentru depozitare: în turnul din NE a fost amenajat garderoba (csuhadár ház), în cel din NV au fost depozitate armele (czeit ház). De la turnul din nordvest pe coridorul de apărare aflat în partea superioară a zidului vestic se ajungea până la încăperea lipită lângă turnul de SV (bucătăria), aceasta era denumită de inventar „Casa domnului Almási”, această încăpere se afla în etaj (deasupra „Casei de bucătari”).Din acest inventar întocmit în anul 1698 mai reiese, că aripa vestică nu era încă construită.

În parterul aripii estice încăperile au fost folosite de asemenea pentru depozitare sau erau ocupate de personalul castelului (casa mare, casa soldaților, grânarul, casa de copt, sub turnuri cu pivnițe pentru vin și varză). În parterul aripii sudice a fost menționat „casa ofițerilor/prefecților” (tisztek háza) sau cel al prizonierilor (rabok háza), împreună cu o „boltă mică pentru ținerea prafului de pușcă” (puskapor tartó kis bolt).În etajul acestei aripi a fost inevntariat „o boltă pentru încălzire” (tüzelő bolt), încăperea boltită folosită de guvernantă (öregasszonyok háza), din care se deschidea o ușă și în „casa fetelor”.

În castel se păstrează și astăzi o serie de fragmente de ancadramente de uși și ferestre, dintre acestea se află în locul lui original doar chenarul ușii din etajul turnului din SE, și aceasta în fragmente – s-a păstrat doar unul dintre montanți și lintoul dințat. În pivnița turnului din SE au fost adunate multe fragmente din chenare de piatră (unele găsite foarte probabil și cu ocazia cercetărilor arheologice), care, în lipsa altor date, pot fi divizate în două grupe. În prima grupă se incadrează elementele cioplite în gresie (destul de moale), extrasă foarte probabil în zona Brașovului și prelucrată de pietrari brașoveni: pot fi identificate fragmente de lintouri, decorate cu o friză de dinți și cu rozete – acestea foarte probabil au fost realizate înainte de construcțiile efectuate de Sámuel Bethlen (deci înainte de anul 1694). În grupa următoare pot fi incadrate „pietrele din Herculian” (Magyarhermány, jud. Covasna), deci cele cioplite din andezit roșu, cunoscute deja din inventarul întocmit în anul 1698, folosite la construcțiile finanțate de Sámuel Bethlen (cioplirea acestora de asemenea – în lipsa altor informații – poate fi atribuită meșterilor brașoveni). O serie de fragmente de lintouri de asemenea prezintă frize dințate sau rozete. Inventarul din 1698 descrie ancadramente de piatră la intrarea și la ferestrele „Casei Doamnei” (etajul turnului de SE), la intrarea și ferestrele „Palatului mare cu Stucaturi”.Aceste ancadramente din piatră sunt descrise și de inventarul întocmit în anul 1765 (cu mențiunea că chenarele ferestrelor Palatului au culoarea„roșie” – deci au fost cioplite din andezit roșu). Aceste elemente sculptate se integrează foarte bine în spiritul Renașterii târzii din Transilvania. Ancadramentul din piatră al intrării în Palatul este prezentat și de József Makoldy în anul 1913, împreună cu canatul de o deosebită frumusețe, din descrierea lui (și prin mărturia fotografiilor de epocă) știm că chenarele ferestrelor Palatului au fost prevăzute și cu timpane triunghiulare.

Încăperea boltită la etajul turnului care străjuiește intrarea sudică este luminată de trei ferestre, toate prevăzute cu chenare din andezit roșu, în formă eliptică, chenarul din est fiind fragmentat, probabil din cauză că zidul supraînălțat al zwingerului din latura estică al fațadei sudice acoperă în parte deschiderea acestei fereastre. Forma eliptică al chenarelor ne arată câștigarea de teren a barocului, pătruns în arhitectura nobiliară din Transilvania deja la sf. sec. al XVII-lea. Pe baza inscripției gravate în blocul de piatră cu stema familiei Bethlen din Bethlen terminarea construirii/transformării turnului și cioplirea ferestrelor eliptice poate fi datată în jurul anilor 1698–1700.

Cândva între anii 1698–1765 a fost amenajată încăperea lungă și strâmtă, acoperită cu o boltă cilindrică cu penetrații – în inventarul din 1765 caracterizată ca și „Bolta Lungă” (Hosszú Bolt) –, aflată la etajul aripii sudice, care astăzi leagă etajul turnului de poartă cu etajul turnului circular din SE („Casa Doamnei”). Această încăpere a fost realizată prin ridicare zidului zwingerului aflat în această latură, intrările acestuia au închiderea în arc frânt, cea care se deschide din etajul turnului fiind prevăzută și cu un chenar din piatră, de asemenea cu închiderea în arc frânt – aceste forme foarte probabil sunt rezultatul unor modificări efectuate cu mult după realizarea inventarului din 1765, sugerează oarecum influența istorismului din sec. al XIX-lea.

Pe baza datelor furnizate de inventarele de epocă, mobilierul încăperilor castelului în cele mai multe cazuri se rezuma doar la strictul necesar, adecvat funcțiunii camerelor. Piese de mobilier mai exigente au fost descrise doar în cazul sălilor cu funcții reprezentative sau în cazul spațiilor locative folosite de membrii familiei proprietare. Inventarul întocmit în anul 1698 în „Casa Doamnei” lângă chenarele cioplite din piatră mai menționează o serie de blazoane înrămate, pictate pe atlaz, sunt descrise paturile și scaunele cusute, rameleconfecționate pentru a ține tapiseriile scumpe, și prezintă și „soba din cahle smălțuite în verde și galben, care stă pe picioare cioplite din piatră de Herculian”. „Casa Contelui” avea interiorul mobilat la fel ca și „Casa Doamnei”, cu multe covoare, cu două mese, cu scaune cusute, celelalte acoperite cu piele. Cea mai reprezentativă sală însă era „Palatul mare cu Stucaturi” cu geamuri din sticle de cristal din Porumbac, cu ancadramente din piatră cioplită, cu candelabruri atârnate pe lanțuri, decorate cu vulturul bicefal, cu pereții acoperiții de tapițerie roșie aurită din Viena. Inventarul din 1698 menționează deja și tavanul decorat în stuc al acestei săli: având în vedere că pe acest tavan a fost înfățișat deja blazonul lui Sámuel Bethlen și al soției, aceasta cu siguranță fost terminată cândva între anii 1694–1698. Dacă luăm în cosiderare și faptul că Sámuel Bethlen doar din 1696 a putut să folosească titlul de conte (titlul a fost obținut de cancelarul Miklós Bethlen, cu data de 23 februarie 1696, puțin mai târziu fiind întins și pe Sámuel,fratele vitreg al cancelarului), realizărea stucaturilor poate fi încadrată în intervalul 1696–1698.

Descrierea detaliată a tavanului ne este oferită de inventarul întocmit în anul 1765 (după moartea lui Imre Bethlen). Compoziția din stuc, cunoscut și din fotografii vechi, a fost încadrată de chenare profilate, în cele patru colțuri al tavanului au fost înfățișate cele patru anotimpuri personificate, cu o decorațiune bogată cu putii/Cupidoni, păsări (vulturi), ghirlande, fructe și flori. În centrul compoziției au fost reprezentate în două cununi stemele familiilor Bethlen și Nagy cu inițialele C. S. B. Și C. B. N., cununile fiind ținute de trei putti/Cupidoni înaripați. Inițialele se referă la comanditari: Comes Samuel Bethlen și Comitissa Barbara Nagy. Din inventarul datat în 1765 aflăm că și alte săli au fost decorate cu stucaturi, mai modeste față de cea realizată în „Palatul mare”. Bolta în cruce al „Casei Domnului” a fost ornată cu rozete, muchiile bolții fiind decorate cu înflorituri pictate în albastru și galben. Decorațiunea în stuc al „Casei Domnului” foarte probabil era asemănătoare cu cea din „Casa Doamnei”, cu bolta compusă din lunete rampante, pe „vertebrele” căreia, mai ales în zona consolelor cioplite din piatră, se mai păstrează și astăzi fragmente din șirurile de rozete modelate din stuc.

În ceea ce privește stucaturile din „Casa Domnului” și „Casa Doamnei”în literatura de specialitate se menționează că acestea și cele din „Palatul mare” nu au fost realizate de meșteri identici. Este posibil ca stucaturile din „Casa Domnului” și din „Casa Doamnei” să fi fost realizate înainte de construcțiile finanțate de Sámuel Bethlen (datarea în anul 1700 al acestora, sugerată de un desen realizat de József Sebestyén Keöpeczi, și susținută și de Barna Imreh nu este sprijinită de izvoarele arhivistice). Tavanul decorat în stuc al „Palatului” din Racoș nu a rămas neobservat de nobilimea din zonele vecine, preocupată de chestiuni reprezentaționale, în anul 1699, contele Sámuel Kálnoky, vicecancelarul Transilvaniei,într-o scrisoare a lui face mențiune despre angajarea unui stucator în Viena în modul următor: „Am angajat un meșter stucator foarte bun, care poate să facă asemenea tavane văruite cum ai putut să vezi dumneata în Racoș, în Palatul domnului Sámuel Bethlen, chiar și mai frumoase.” Stucaturile modelate cu vrejuri spiralate al conacului din Micloșoara, aflat în proprietatea lui Sámuel Kálnoky, găsite cu ocazia cercetărilor de parament din perioada 1999–2001, păstrate doar în nișele unor ferestre și uși, sub tencuieli ulterioare– cu analogii în partea de vest al Ungariei și în Austria – au fost restaurate recent. Este posibil ca meșterul/meșterii tavanului din stuc al „Palatului mare” din Racoș să fi fost contractate de asemenea din străinătate (cel mai posibil din Viena). Compoziția de stuc al tavanului „Palatului” a avut o influență palpabilă și la arhitectura populară a comunei Racoș: șarpele încoronat (blazonul familiei Bethlen) și reprezentarea de putti/Cupidon înaripat, cu un coș plin de fructe pe cap poate fi admirată și astăzi pe fațadele a mai multor case din Racoș.

Piatra cioplită montată deasupra intrării din sud al castelului înfățișează blazonul familiei Bethlen din Bethlen: șarpele încoronat cu măr în gură cu următoarea inscripție, care enumeră și funcțiile obținute de Sámuel Bethlen: COMES SAMVEL DE BETHLEN COMES COMITATUS DE KÜKÜLLŐ, AC SEDIS SICULICALIS MARUS CAPITANEUS UTROBIQUE SUPREMUS. 1700.Menționăm că modelul blazonului sculptat în piatră cu siguranță a fost furnizat de blazonul familiei Bethlen înfățișat în tavanul decorat cu stucaturi din „Palatul mare”.

În perioada revoluției curuților, condusă de Ferenc Rákóczi al II-lea castelul contelui aflat în partea împăratului german a fost ocupat de rebeli în mai multe rânduri, aproape fără împotrivire, probabil și din această cauză clădirea nu a suferit distrugeri semnificative. Încăperile amintite de inventarul întocmit în anul 1698 sunt prezente și în cel realizat în anul 1765, clădirea în mare parte a păstrat structura definitivată în timpul lui Sámuel Bethlen (1663–1708). După moartea lui, ca urmare a diviziunii proprietăților rămase între moștenitori, efectuată în anul 1716, moșia și castelul din Racoș dintre fii lui a revenit lui Imre Bethlen. Imre Bethlen, după studii efectuate în străinătate, a avut o carieră militară, încheiată în anul 1730, în urma unei boli, în anul 1747 ocupă funcția de căpitan suprem al Districtului Chioar, în 1752 îl găsim ca comite suprem al Comitatului Dăbâca, în 1754 a obșinut și funcția de consilier gubernial. În anii 1760 deja s-a retras din viața publică, a locuit mai mult în castelul din Racoș, ocupându-se mai mult cu gospodărie, cu îngrijirea clădiri de locuit. În inventarul întocmit în anul 1765 s-au păstrat o serie de inscripții, copiate mai mult de pe anexele aflate în jurul castelului, care dovedesc atenția oferită de Imre Bethlen întreținerii ansamblului.

În anul 1765, după cum o dovedește inventarul, în partea vestică a curții interioare a castelului deja a existat „o clădire lungă din piatră, renovată recent” (vagyon egy contiguitásban nem régen renovált hosszú kő-épület), care foarte probabil a fost construită cu ocazia construcțiilor finanțate de Sámuel Bethlen, acestea cu siguranță au fost continuate și după 1698. Imre Bethlen doar a renovat clădirea etajată în jurul anului 1760. În parterul acestei aripi au fost enumerate un „Depozit” (Conservatorium) și o „Cămară” (Élés Kamara), împreună cu o „Casă folosită pentru cioplire” (Faragó Ház), tot etajul fiind ocupat de un „Grânar” (Gabonás).

Conform inscripțiilor păstrate de textul inventarului Imre Bethlen și-a început activitatea legată de moșia din Racoș în anul 1760. Intrarea în curtea exterioară al castelului a fost străjuită de o poartă cioplită din lemn și pictată, ridicată în partea nordică, în frontispiciul acesteia cu stema familiei Bethlen și cu inscripția: „Emericus Comes de Bethlen. Aedificata Anno Domini 1760. Diebus Mensis Aprilis.” În curtea exterioară au fost descrise o serie de anexe construite din lemn (casa străjerilor, atelierul fierarului, casa lăcătușului, un manej pentru dresarea cailor etc.). Sunt descrise și grădinile care au înconjurat castelul, dintre acestea merită amintite grădinile cu flori, cu straturile dispuse în mod regulat, între acestea cu o alee străjuită de carpeni.

Turnul deasupra porții, care conform inventarului din 1698 avea două etaje, în anul 1765 este descris cu cinci niveluri, sub șarpantă cu o galerie deschisă sprijinită de 26 de console din lemn. Colțurile superioare al turnului au fost pictate, în turn fiind găsit un clopote mai mare și un ceas de asemenea prevăzut cu un clopote mai mic. În fațada sudică al turnului, lângă piatra cu inscripție deasupra intrării a fost pictat și un cadran solar.După descrierea inventarului din 1765, turnul avea acoperișul în formă de bulb de ceapă. Acoperișul învelit cu șindrilă pictată în roșu foarte probabil a fost schimbat cu cel de astăzi în prima parte a sec. al XIX-lea, când a fost construită șarpanta, care arată ca și calotele turnurile bisericilor construite în această perioadă.

După moartea lui Imre Bethlen știm foarte puține despre soarta castelului, aceasta rămas mai departe în proprietatea familiei Bethlen. Datele de mai jos, referitoare la proprietarii din sec. XVIII–XIX, le dăm după cele însumate de Barna Imreh. Imre Bethlen și Klára Gyulai au decedat fără urmași, din această cauză castelul și proprietatea din Racoș au fost moștenite de copiii fraților lui Imre Bethlen: care la urma urmei în mare parte a trecut în mâinile urmașilor fiului lui Sámuel cel tânăr, János Bethlen. Fiul lui, Ádám Bethlen (l-a avut ca soție pe contesa Katalin Gyulai) în anii 1780 a și început o activitate de creștere a cailor în moșia din Racoș. În ceea ce urmează posesia întreagă intră în proprietatea lui Ádám Bethlen cel tânăr (l-a avut ca soție pe contesa Borbála Bethlen), cine în anul 1845 a vândut moșia lui József, Lipót și Ferenc Bethlen. Ultimul proprietar din familia Bethlen al castelului și moșiei din Racoș a fost Mihály Bethlen (fiul lui Lipót Bethlen și a baronesei Katalin Kirmayer). În anii 1860 el oferit castelul și proprietățile aparținătoare spre cumpărare foștilor iobagi din Racoș, primii pași au fost făcuți pentru a încheia tranzacția, însă din cauză că moșia avea și păduri, care promiteau un profit consistent, Banca Comercială și de Credit din Transilvania (de unde cei din Racoș au vrut să împrumute bani pentru a cumpăra moșia) au oferit un preț mai bun. Încercările lui Mihály Bethlen de a cade la înțelegere cu cei din Racoș au eșuat, aceștia au renunțat, și ca urmare moșia a fost vândută băncii, care a obținut un profit uriaș din vinderea pădurilor. Castelul și moșia din Racoș la urma urmei a ajuns în proprietatea contelui Sámuel Teleki, cunoscutul călător, explorator al Africii (cel mai mare acționar al băncii).

Se pare că la castel au fost efectuate unele renovări/transformări și la începutul secolului al XIX-lea, pe acestea le cunoaștem din descrierile lui Balázs Orbán și József Makoldy. Cităm din descriereal lui Balázs Orbán: „Latura a patra (nordică) este prevăzută cu o galerie sau un coridor cu guri de tragere, care se sprijină pe frumoase coloane dorice, coridorul continuându-se și în latura estică, până la intrarea principală, înaintea căreia se ridică un coridor (portic) sprijinit pe două coloane dorice de dimensiuni mai mari.” Se pare că coridorul de apărare cu structură de lemn de pe zidul sudic și înaintea aripii estice în prima jumătatea a sec. al XIX-lea a fost înlocuit cu o construcție zidită – susținută de „11 coloane dorice zidite din cărămizi și tencuite” (József Makoldy), împreună cu porticul sprijinit de coloane al intării principale în aripa estică. Probabil în această perioadă a fost amenajată și scara în aripa sudică, prin care se realiza accesul la etajul aripii sudice, se pare că în anii 1990 scara mai era funcțională.

În a doua jumătatea a sec. al XIX-lea comunitatea din Racoș a devenit din ce în ce mai puternică și din punct de vedere financiar (exploatarea pădurilor, arderea varului, cariere de piatră), așa încât că în anul 1903 composesoratul din localitate a cumpărat domeniul din Racoș (împreună cu castelul) de la Sámuel Teleki cu 420 000 de coroane. În protocolul adunărilor composesoratului se menționa: „dacă tranzacția se realizează, în acel caz castelul domnesc din Racoș va fi păstrat, renovat și întreținut pe veci” de cumpărător. În anul 1913 József Makoldy deja deplânge starea proastă a clădirii, menționând și demolarea coloanelor coridorului din partea nordică, referindu-se și la promisiunea care a fost trecută și în protocolul composesoratului (citată mai sus). Parterul aripii vestice era folosit ca grajd, sălile castelului stăteau părăsite.

În timpul primului război mondial s-a încercat valorificarea castelului: s-a decis că după ce va fi restaurat în forma originală, va adăposti un azil pentru copiii. În anul 1917 materialele necesare pentru reparații erau deja în curtea castelului, aripa sudică și turnul din SE au fost renovate, s-a decis pentru restaurarea tavanului cu decorațiunea executată în stuc, după care a fost realizată și o copie în gips (copia în anul 1915 deja era gata). Această copie (cu suprafața de 96 de m²) a ajuns în Muzeul de Arte Aplicate (Iparművészeti Múzeum) din Budapesta, unde a fost montată pe tavanul galeriei din etajul I. Soarta războiului însă nu a favorizat nicicum restaurarea castelului, materialele de construcții adunate în curtea castelului au dispărut foarte repede, aripa de est și turnul din NE în anul 1918 au fost vândute de composesorat, fiind demolate în întregime. Soarta clădirii este evidentă: pustiire lentă. În turnul din SE în anul 1928 era instalată jandarmeria română, însă castelul devenea tot mai ruinat. În perioada comunismului latura nordică a zidului de incintă a fost străpunsă cu amenajarea unui acces care permitea intrarea în curtea castelului și pentru mașinăriile agricole de dimensiuni mai mari, zidul care delimita curtea exterioară a castelului în partea sudică a fost demolat, împreună cu turnul hexagonal din capătul estic, turnul vestic a fost transformat în locuință.

Cu ocazia lucrărilor de renovare începute în anii 1990 a fost renovate turnul de poartă , acoperișul aripilor din sud și vest au fost înnoite, în parte și clădirile renovate, și a fost începută reconstruirea coridorului spijinit de coloane dorice în latura nordică a zidului de incintă.

La încheiere dedicăm câteva rânduri și decorațiunilor pictate ale castelului, care astăzi abia sunt vizibile. În anul 2005, când am efectuat o analiză mai detaliată al țesuturilor zidurilor, pe tencuielile de pe fețele interioare ale zidurilor de incintă, pe primul strat de tencuială am observat o serie de picturi, executate cu culoarea roșie. Pe porțiunea de zid care se desfășoară între turnul de SV și aripa sudică, sub coridorul de apărare reconstruit din lemn se văd urmele unor decorațiuni pictate, probabil cu motive florale. În fațada vestică al etajului aripii sudice apare un cerb cu o zgardă pe gât, pictat de asemenea în culoarea roșie, iar în vecinătatea acestuia, pe partea interioară a zidului sudic de incintă am descoperit un instrument muzical de mari dimensiuni, care aparține familiei de instrumente cu coarde și arcuș (viola da gamba). Gura de tragere care a mutilat partea stângă al instrumentului a fost tăiat cu ocazia renovărilor efectuate în anii 1990. Pe fața interioară a zidului nordic de incintă tencuiala s-a păstrat într-o proporție de doar câteva procente, în jurul gurilor de tragere și a gurilor de aruncare (pentru turnarea smoalei) am identificat o serie de picturi în roșu: doar câteva fragmente de panglici, din care atârnă crini sau ciucuri au rămas ca martorii unui ansamblu pictat care s-a desfășurat cândva pe toată suprafețele interioare. Merită să menționăm și existența unor inscripții zgâriate în tencuiala fațadelor exterioare, din care astăzi se vede un fragment pe fațada sudică a castelului, astăzi în acoperirea primului etaj al turnului de poartă. Fragmentele de picturi din Racoș se integrează foarte bine (și ca tehnică și ca tematică) în rândul picturilor laice cunoscute din sec. al XVII-lea: menționăm aici picturile murale de pe fațada exterioară a conacului Cserei din Racu (Csíkrákos, jud. Harghita), astăzi cunoscute doar din copii, și ansamblul de picturi datat în jurul anului 1680, găsită și restaurată cu ocazia renovării castelului Daniel din Tălișoara (Olasztelek, jud. Covasna) etc. Pe baza observațiilor în fața locului și al etapelor de consrucție a castelului picturile din Racoș cel mai probabil datează din primele decenii a sec. al XVII-lea, din perioada construcțiilor efectuate de György Sükösd.

Ansamblul castelului este inclusă în Lista monumentelor istorice din județul Brașov cu codul BV-II-a-A-11754, a fost retrocedată composesoratului din localitate, și chiar dacă necesită lucrări de conservare și restaurare, primește din ce în ce mai mulți vizitatori.

Bibliografie

A kolozsmonostori konvent jegyzőkönyvei (1289–1556). II. Közzéteszi: Jakó Zsigmond. Budapest, Akadémiai Kiadó, 1990.

B. Nagy Margit: Reneszánsz és barokk Erdélyben. Művészettörténeti tanulmányok. Kriterion Könyvkiadó. Bukarest, 1970.

B. Nagy Margit: Stílusok, művek, mesterek. Bukarest, Kriterion Könyvkiadó, 1977.

B. Nagy Margit: Várak, kastélyok, udvarházak, ahogy a régiek látták. Bukarest, Kriterion Könyvkiadó, 1972.

Balogh Jolán: Olasz tervrajzok és hazai későrenaissance épületeink. In: Magyarországi reneszánsz és barokk. Művészettörténeti tanulmányok. (Szerk. Galavics Géza). Budapest, 1975. 55–135.

Bicsok Zoltán: A bethleni Bethlenek birtokmegosztó levele 1716-ból. In: Korunk. Kolozsvár, 12/2002. 129–152.

Daniela Marcu Istrate: Cahle din Transilvania şi Banat de la începuturi până la 1700. Cluj-

Napoca, 2004.

Fehér János: Az alsórákosi Bethlen-kastély. In: Korunk. Kolozsvár, 12/2005. 43–59.

Fehér János: Az alsórákosi kastély. Erdélyi Műemlékek 49. Kolozsvár, 2013.

Gheorghe Sebestyén: O pagină din istoria arhitecturii României. Renaşterea. Bucureşti, 1987.

H. Takács Marianna: Magyarországi udvarházak és kastélyok. Budapest, Akadémiai Kiadó, 1970.

Imreh Barna: Alsórákos története. Alsórákos, 1968. Manuscris.

Imreh Barna: Alsórákos földtani képe, ásványi kincsei, turisztikai nevezetességei. In: Aluta XII–XIII. Sepsiszentgyörgy, 1981. 299–328.

Jenei, Dana Iuliana: Renașterea transilvăneană – Identitate culturală în context european. S. l. 2013.

K. Sebestyén József: Válasz és megjegyzések Varjú Elemérnek a Lukinich Imre: A bethleni gróf Bethlen-család története című műve illusztrációiról szóló bírálatára. In: Századok. Budapest, 1929. 212–219.

Kelemen Lajos: A nagyteremii Sükösd család. In: Genealógiai Füzetek. III. évf. Kolozsvár, 1905. 102–106.

Kelemen Lajos: Nagyteremi Sükösd György végrendelete. In: Történelmi Tár. Budapest, 1901. 209–305.

Kovács András: Késő reneszánsz építészet Erdélyben. Budapest–Kolozsvár, Teleki László Alapítvány–Polis Kiadó, 2006.

Kőváry László: Erdély építészeti emlékei. Kolozsvár, 1866.

Lukinich Imre: A bethleni gróf Bethlen család története. Budapest, [1927].

Magyar Iparművészet. Budapest, 1915. 260; 1919. 59.

Makoldy József: Alsórákos várkastélya. In: Művészet. Budapest, 12/ (3) 1913. 114–116.

Orbán Balázs: A Székelyföld leírása. I. Pest, 1868.

Varjú Elemér: Felelet „A gróf Bethlen-család története” című munka ismertetésére érkezett válaszra. In: Századok. Budapest, 1929. 329–345.